De pe traseu

La serviciu plec mai târziu decât restul lumii. Care în mare parte pleacă cu noaptea în cap, şi marşează precum nişte trupe de soldaţi, prin pasajele de la metrou în pas susţinut şi ritmat, făcând aproape un corp comun. Sau cel puţin asta îmi amintesc de când eram la liceu şi învăţam dimineaţa. Din zilele când ajungeam la primele ore, bineînţeles.

Acum am schimbat metroul cu Ratb-ul în mare parte. La care am renunţat şi să-mi mai fac abonament, din momentul în care preţul, s-a făcut mai mult decât dublul unuia de metrou.
Merg pe blat în semn de protest. Şi pentru a nu primi amendă la fiecare câteva zile, umblu fără bani şi buletin la mine. Pentru “fără bani”, n-a fost nevoie de nicio schimbare.
Dacă n-ai de nici unele, controlorii te lasă în pace. Însă nu înainte de încerca să te sperie cu tot felul de amenzi astronomice, doar doar o să muşti momeala, şi de frică să scoţi câteva bancnote mai mărişoare, de pe unde le-ai avea ascunse. De exemplu, dacă găsesc fără bilet sau abonament, pe doi indivizi care se cunosc intre ei, şi care nu au nici bani, le spun să plătească măcar o amendă amândoi. Asta, doar ca un mic indiciu al metodei lor de lucru, şi al modului “legal” în care operează. Aşa că, la preţul abonamentului şi la comportamentul controlorilor, nu-ţi mai rămân multe motive să fii corect în cazul de faţă. Iar dacă ai buletinul la tine, nu mai sunt interesaţi să ceară nici un fel de şpagă, deoarece mai trebuie să dea şi amenzi. Ca să-şi facă norma.

Spre deosebire de metrou, la Ratb, nu mai sunt pasaje prin care să mărşăluiască cu nerv, corpuri compacte de oameni. Însă există altceva: liniile Ratb de la periferia oraşului. Linii, pe care circulă şi o maşină cu numărul 102.
Maşinile cu numarul 102 sunt multe, numai că vin câte trei odată, una dupa alta. După care nu mai vine nimic ceva timp, când deodată ajunge numai una singura. Una, în care se înghesuie toţi oamenii care ar fi trebuit să fie în cele de mai înainte, şi care circulă mai mult goale. Dar pe de altă parte, de asta mai există şi norocul, am putea spune, nu?

La Titan este însă “gară mare”, şi coboară multă lume de se mai eliberează. Eu tot la Titan cobor. Unde în staţie, îmi cumpăr de obicei un croissant, sau mai bine eugenii, că sunt mai ieftine şi deci mai multe la aceeaşi bani. Aşa am şi ce ronţăi în fiecare pauză la serviciu, dacă tot m-am lăsat de fumat. Începusem să dau prea mulţi bani pe care nu-i aveam, ca să mă intoxic sistematic. Motiv pentru care spun că e de bun augur scumpirea ţigărilor. Şi dacă s-ar face 20 de lei un pachet, ar fi foarte bine. Deoarece ar începe să fie foarte incomod la buzunar pentru multă lume, căreia îi este mai greu, să fie incomodă decât inconştientă. Spun asta, pentru că m-am gândit eu de curând mai bine, că fumatu e o prostie. Cu toate că eu însumi continuu să nu fiu prea deştept, din când în când.

De la Titan iau maşina 253, care are capătul cu o staţie în urmă. Deci nu e aglomeraţie. La început, cel puţin. Pentru că eu neplecând, cum spuneam, cu noaptea in cap, ajung să merg cu 253-ul, cam pe la ora 8:30. Şi cu mine, şiruri de pensionari odata, care de multe ori se unesc în valuri să-şi facă cumpărăturile din XXL Megadiscount. Tot aşa se numeşte şi staţia de Ratb: XXL Megadiscount.
Nicioadată n-am înţeles treaba asta. Ce rost are o reclamă mare în egleză, câmd clienţii, în cazul de faţă pensionari în mare parte, nu sunt “cei mai buni” vorbitori de această limbă!?
Oricum, pe pensionari se pare că nu-i deranjează prea mult acest fapt, dacă ne gândim că în general, nu au nici o vedere prea bună. Însă chiar aşa, cu vederea mai slabă, sau că se mişcă mai încet, am observat că sunt foarte luptători şi că nu renunţă. Unii dintre ei, de exemplu, deşi este aglomerată maşina, rămân “în uşă”, astfel blocând trecerea spre mijloc, unde este totdeauna mai liber, tocmai din aceasta cauză. Însă câteodată, sunt şi unii mai înţelepţi care îi admonestează pe primii.

După ce coboară pensionarii la XXL Megadiscount, eu cobor dupa câteva staţii la spital, în Fundeni. Acolo, pe şoseaua Fundeni, deoarece acesta duce cam în afara Bucureştiului, nu este un semafor cronometrat. Iar ca să pot traversa, trebuie să apăs un buton şi să aştept să se facă verde. Odată cu mine, de obicei traversează şi una sau mai multe persoane în halat sau pijamale şi papuci. Să-şi cumpere diverse alimente sau produse, de la chioşcurile de peste drum. Sau, câteodată, când e vorba de câte un bărbat, să mai servească o tărie mică la una din cele câteva mici cârciumi “bombe” existente.
Zona fiind de alfel foarte înfloritoare, mai ales industrial, în ceea ce priveşte construcţiile şi deschiderile de noi afaceri.
Chiar clădirea în care lucrez, este construită relativ recent, şi la care ajung după câteva minute de mers pe jos din faţa spitalului.