Calatorie cu un tramvai pe o raza…

Ma uitam pe geamul tramvaiului, peste care batea soarele. Dar care mai mult mangaia vagoanele si o parte din fetele oamenilor dinauntru, decat sa arda. Eram putin absent si ma gandeam, observand lumea de pe strazi, ca viata este ca o coada la ceva. Toti vrem sa ajungem cat mai in fata, si ne luptam ori pentru asta ori pentru a ne pastra locul pe care deja il avem; iar unii fac asta cu respect si intelepciune insa cei mai multi, din pacate , fara.

In acest timp urca o tanti, mai in varsta, si se pune langa scaunul pe care stateam eu. Ma uit la ea, o intreb daca sta jos si ma ridic. Nu s-a pus instantaneu pe scaun si fara sa spuna nimic, cum ma asteptam. Imi spune ca sa raman eu acolo. Am crezut ca face asta din complezenta si ca nu este decat de forma, asa ca i-am spus sa ia loc, incercand sa inchei jocul de “nu as putea…dar se poate, insist”. Pana nu am plecat de langa scaun si nu i-am mai spus o data sa ia loc, nu a vrut sa se aseze. Doar atunci, vazand ca nu mai am de gand sa ma pun la loc, s-a asezat si cred ca a si multumit. Nu stiu sigur, pentru ca ma departasem si ma pusesem cu spatele la ea, langa o cutie de taxat. In care, cu oarece surprindere, observ un bilet lasat acolo. Probabil de cineva care a coborat, si s-a gandit sa-i mai foloseasca si altcuiva biletul. M-a surprins. Deoarece de mult nu mi se mai intamplase asta, de cand eram copil. Asta si pentru ca nu mai credeam ca mai ”este la moda”; acum, cand gandirea generala de cele mai multe ori este: “da-i in masa.. pe mine cine ma ajuta?”

Nu apuc sa termin de gandit asta, ca la statia urmatoare, se urca de data asta, un barbat foarte in varsta. De genul, bunic demn si vioi la vorba, dar totusi cam batraior. Cum face cativa pasi inauntru, o doamna de vreo 40-50 de ani se ridica si ii ofera locul, intr-un mod din start fara apel. Chiar asa, bunicul ii spune energic sa stea cuminte acolo. De vreo doua ori, cand dupa ce femeia nu-l asculta si trece mai departe de el, primeste totusi si se aseaza.

Si acest dans, deloc fals sau banal, chiar sincer, in care oamenii din tramvai aveau compasiune unul de altul si isi ofereau locurile intre ei, continua. Mai mult, era chiar la inceput.

O femeie urca pe la prima usa cu un copil in brate, cu intentia de a-si cauta un loc mai in spate. Nu apuca. Pentru ca un barbat o opreste de la inceput din mersul hotarat spre tinta, oferindu-i locul lui. La statia urmatoare, o fata, de liceu cred, ajuta o batrana care urca in tramvai, tragandu-i caruciorul bagaj inauntru. Alte doua femei, foarte in varsta, isi schimba locurile intre ele:din picioare respectiv de pe scaun. Una o roaga si-i da locul ei celeilate, care se pare ca nu era mai batrana dar se vedea ca era mai bolnava. Moment in care observ, ca la statia de dinainte se urcasera si niste controlori. Iar o controloare rupea acum biletele taxate si verifica abonamentele, la cei mai din spate si se apropia de mine. Am zambit. Deoarece aveam biletul pe care il gasisem in cutia de taxat, in mana. Il arat si controlorii coboara fara sa gaseasca pe nimeni fara bilet.

Deja la momentul asta aveam impresia ca nu prea e normal ce se intampla, si chiar incepusem sa cred, ca tramvaiul este sub influenta vreunei forte care imprastie pace si bunatate. M-am gandit la Dumnezeu, sau la vreun inger care se plimba prin vagoane si atingea oamenii pe umar.

Toate astea intr-un tramvai vechi si pe jumatate plin, care se plimba linistit si troncanind prin Bucuresti, urmat de o raza de soare. Sau de speranta?